Pictorul Sorin Dumitrescu ne-a obişnuit, de câteva decenii, cu lucrări aflate la graniţa dintre teologie şi artă, mai precis cu fecunde interferenţe ale acestor paliere ale sufletului şi ale minţii omului de azi şi din veşnicie. Arta sacră, nu doar minunatele sale icoane, dar şi analiza dinăuntru a picturii ori a sculpturii europene, de la icoana de tip bizantin la tablourile Renaşterii, de la un Giacometti la un Vasile Gorduz, toate au în Sorin Dumitrescu un artist şi un eseist unic, original, un ireproşabil profesionst, un intelectual de prima mână, o autoritate printre contemporani .

Aplecat, cu privirea scrutătoare, aş spune, asupra liricii lui Nichita Stănescu, de la a cărui mutare la Cer s-au împlinit 30 de ani, în 13 decembrie, Sorin Dumitrescu găseşte în opera din urmă a acestuia semnele unui poet- teolog aparte, devenit un instrument al Spiritului. Demonstraţia este convingătoare, cu condiţia ca lectorul să posede măcar cunoştinţe minime de teologie. Tablou cu orbi, metalingvism şi marginalizare, volum elegant grafic, cu contribuţia Doamnei Doina Dumitrescu, carte apărută la Fundaţia Anastasia, recent, nu este un studiu monografic de critică literară, gen considerat inoperant de autor, ci altceva, un eseu despre comunicarea poetică metalingvistică. Evoluţia poetului de la perioada de glorie a celor 11 Elegii, adică a „poeticii ideii scrise” la „poetica metalingvistică”, cea posterioară Necuvinte-lor, mai precis a volumelor Epica Magna, Opere imperfecte, Noduri şi Semne, reprezintă o metanoia, o convertire nu numai interioară, ci şi de limbaj literar. Autorul acestui paradoxal eseu, pentru cititorul mediu, dar nu numai pentru el, întrebuinţează, cu dexteritatea dată de un lung exerciţiu meditativ, o altă grilă axiologică decât cea estetică, un criteriu spiritual, mistic, anume, cum ne explică Sorin Dumitrescu: „axiologia teologică a limbajului”.

Cum pregătirea teologică a pictorului nu poate fi pusă de nimeni la îndoială, vezi studiile sau albumele sale, îi rămâne cititorului să accepte noutatea opiniilor lui tranşante din acest volum, insolit prin perspectiva apăsat religioasă, deschisă în cazul lui Nichita Stănescu. Să reconsidere ultimele volume, acuzate de a practica un limbaj dezarticulat, „destrămat”, nu eboşe sau rebuturi, ci cu totul altceva, ceva misterios, preţios, drept sondări ale necunoscutului, deplin coerente cu intenţiile religioase ale poetului. Dacă am admirat, cumva seduşi de armonia ei, poezia neomodernistă şi postmodernistă a lui Nichita, (este chiar cazul poemului său „Tablou cu orbi”, cum opinează Sorin Dumitrescu, prieten apropiat, mai mult decât simplu colaborator la elaborarea grafică a volumelor maturităţii târzii) acum este necesară rejudecarea acestor frânturi de limbaj enigmatic, revelatoriu, mistic, probe incontestabile ale unei curajoase explorări „de poetică pneumatică a necuvintelor”. Aplicând acest criteriu al teologiei limbajului înseamnă, ne spune Sorin Dumitrescu, „a juxtapune energia creatoare a fiecăruia dintre poeticile beligerante, energiei Cuvântului, apoi a observa care dintre ele caută să-şi apropie creativitatea de harul cuvântător al Celui care a fost dintru început”. Adică a decide care dintre cele două perioade ale creaţiei lui Stănescu se apropie mai mult de „cultura Cuvântului”, id est a Cuvântului din Facere. Sau, mai exact, a alege care dintre cele două poetici, cea neomodernistă, sau cea a „necuvintelor” este mai „incidentă” cu „puterea inefabilă a pneumei”, aceasta cu o semantică ireductibilă, incoruptibilă, inepuizabilă”.

Sau cu o propoziţie cristalină şi în acelaşi timp stupefiantă, două calităţi aparent opuse, care dau stilului său un sigiliu inconfundabil, Sorin Dumirescu scrie, concluziv: „Nichita a intuit un model de cultură poetică, pe care fără să apuce să-l numească, va primi, peste mai bine de un sfert de secol, numele de cultura Duhului Sfânt, după titlul unei cărticele explozive a ieromonahului Rafail Noica”.

O poezie „iconică” ar caracteriza, deci, volumele ultime, cele mai apropiate de „poezia” unor fizicieni moderni, Plank, Heisenberg etc., iar analizele pe text ale lui Sorin Dumitrescu, însoţite de desene, 7 scheme explicative, impun suveran teoria artistului. Concepte noi puse la lucru, de pildă, „stupa”, o calotă simbolică, o boltă amintind bolta Pantocratorului din bisericile noastre creştine, orientale şi occidentale, specifică poetului, analizat cu acribie, dar şi empatie, sau „maşinăria de vânt”, ori „linţoliul nedesfăcut” al Elegii-lor, sau urcarea poeziei de la „sacral la iconic” etc. dau o frăgezime transparentă discursului, foarte dens altfel, deşi colocvial. O altă marcă stilistică indelebilă a lui Sorin Dumitrescu. De recitit, aşadar, din acest unghi, paradoxal, la prima vedere, poezia celui dispărut într-o iarnă copleşită de „măreţia frigului”. Autorul unei lirici metalingvistice insuficient cercetate. La Nichita, la marii poeţi ai lumii, iată, arată Sorin Dumitrescu „Dumnezeu Cuvântul şi puterile Sale se aşază toate Prunc în braţele poeziei”.